Ellada

Grecia secolului 21 apare desuetă. Încremenită ca mentalitate şi acțiuni în romantismul anilor ’60-’70, frământată de îndoieli şi gânduri, incapabilă – ca şi România – să se adapteze junglei moderne a capitalismului, sfâşiată şi din afară şi dinăuntru de lăcomie, de lichelism politic, de trădare şi impostura, Ellada născătoare de civilizaţie apare călătorului, venit de aiurea, ca un bătrân obosit, în ai cărui ochi mai licăreşte doar lumina melancolică a vremurilor de mult apuse.

Strict geografic, Ellada se afla pe drumul spre nicăieri. Dacă vrei să ajungi oriunde în Europa treci pe undeva, treci prin țări, oraşe, locuri etc… dar nu prin Grecia. Grecia este doar destinaţie. Ajungi aici şi nu mai ai încotro să pleci decât înapoi… iar înapoi nu este mai niciodată o opţiune.

Daca Europa este grădina lui D-zeu, sigur Ellada este locul în care El a hotărât să se odihnească. Astfel că a încremenit totul între mari şi l-a plătit pe Poseidon să fie crud, a ridicat munţi dincolo de care să aibe linişte, a rupt lanţurile lui Eol şi l-a pus paznic, i-a dat lui Hellios sarcina să-l încălzească şi să-i lumineze măreţia şi l-a numit pe Zeus vătaf peste cer, nori şi ploaie. Şi toţi s-au pus pe munca acţionând cu osârdia celor care ştiu că dincolo de vremuri, de moravuri, de aparenţe există doar Grecia.

Cu Grecia ai relaţia pe care o ai cu o femeie frumoasă: doar o iubeşti sau nu. Nu-i cauţi nod în papură, nu te uiţi chiorâş când este despletita, nu-i reproşezi… Rămâi sau pleci. Iar dacă pleci, sigur îţi va fi foarte greu să nu te întorci.

ellada